RĂZVAN ȚUPA
Dacă ar fi să folosesc limbajul atât de drag criticilor literari, aș vorbi despre un element specific generației mele. Dintre toate distincțiile posibile, aș spune că în anii 90, când am avut de recuperat lecturi și alte exerciții pe care atunci s-a întâmplat să le descopăr, bibliografia era dominată de antologii. În principiu era vorba despre antologii editate în deceniile ce precedaseră, dar fiecare venea cu câte o experiență complet nouă, schimbând complet tot ce credeam că știam până atunci despre poezie. Prima întâlnire de acest fel a fost pentru mine Poeți italieni din secolul XX.
Scurt inteludiu
Atunci când te interesează poezia însăși transformarea gustului tău este o aventură. Un motiv este condiția capricioasă pe care accesul la diferite straturi de poetică și-l rezervă. În principiu, oricine scrie poezie începe de la o judecată destul de clară: nu se mai scrie nimic bun. Ce sunt discursurile astea din care nu înțelegi nimic și unde este poezia clară, dacă nu romantică, măcar simbolistă. Unde-i Arghezi?! Hai să le arăt eu cum se face.
Nu este nimic grav într-o asemenea judecată, doar că este o tulburare de adolescență și, asemenea tuturor manifestărilor de acest fel, te transformă încet, încet exact în ceea ce disprețuiești. La mine traseul poate fi oricând restabilit: de la Bacovia și Blaga antologați în tot felul de culegeri de autor la două volume masive de Arghezi și, așa ca o lucrare în răspăr, m-am trezit fascinat de eseurile lui Vianu despre Ion Barbu. O noapte întreagă nu mi-a venit să cred că tot ce nu vedeam la școală ce rost are în poezie capătă sens și mă entuziasmează. Totuși pentru mine era destul de clar: poezie tradusă, never. Poate mai târziu, când pot să compar cu versiuni originale. Pe urmele lui Barbu, sigur că la biblioteca națională am găsit Eseul despre textualizarea poetică pe care Marin Mincu încă nu îl reeditase așa că am avut de-a face cu volumul din anii 80. Numele criticului literar m-a făcut să deschid și un volum cam prea mare și prea alb pentru gustul meu de atunci și cu o imagine prea abstractă ca să mă atragă. Se întâmpla în depozitul unei mici biblioteci unde cărțile de poezie erau pregătite pentru casare.
Prima generație
Cum volumul tipărit în 1988 nu avea în cele mai bine de 600 de pagini niciun poet de care să fi auzit până atunci, mă și uitam cu milă la soarta unei cărți pe care „de ce ar citi-o cineva?!”. Atât citisem eu până în 1993 și așa terminam liceul. Cu iluzia exclusivității pentru mari poeți. Povestea literaturii italiene din secolul XX mă lăsa rece în acel moment dar, m-a atras faptul că după prea lăudatul Pascoli cu care începea antologia lui Marin Mincu, era ales un poet ciudat: Dino Campana. Obscuritatea biografiei lui după internarea în ospiciu la 21 de ani m-a făcut atent. Mai aveam și eu vreo doi ani până la vârsta aia și îmi plăcea ideea că poți să rămâi într-o istorie a poeziei după o singură carte și pe urmă să te dai cu capul de pereți. Mai productiv decât Eminescu mi s-a părut atunci. Și acum am în minte un nasture de sidef care apărea prin poemul lui Campana antologat acolo. Și a fost destul să trec și prin ceilalți poeți. Așa că atunci când am ajuns la paralelele cu Nichita Stănescu pe care le făcea la un moment dat antologatorul în cazul lui Valerio Magrelli (dacă nu mă înșel) cu care se și încheia antologia, eram deja derutat: nu înțelegeam cum de nu auzisem până atunci de Montale cu oasele de sepie, ori de Ungaretti și ermetismul lui, atât de legate brusc pentru mine de ce mă izbise la Ion Barbu cu câteva zile mai devreme.
Mai mult decât o carte de poezie, se prăbușise deasupra mea o literatură și multă vreme după aceea nu am mai putut să citesc volume cu un singur poet. Brusc, poezia, ca într-un film făcut de Pasolini după 1001 de nopți, nu mai era la un singur poet, ci la mai mulți. Tot secolul XX era prima generație de care astfel am ajuns să fiu conștient. Abia după cinci sau șase ani, când pregăteam lucrarea de licență pe care nu am mai susținut-o niciodată am reușit să citesc o serie de volume individuale: Pasolini în ediții originale pe care le mai puteai cere de la Biblioteca Națională în sala de lectură. Și abia atunci mi-am dat seama că la lectura din antologie abia îl băgasem în seamă după „Cântecul excavatorului” selectat acolo, și nu puteam să îmi explic asta pentru că mai toate elementele care m-au atras mai târziu spre Teorema ori spre poezia în formă de trandafir erau în poemul citit în culegerea din 1988. Abia acum îmi dau seama că ar fi trebuit să mă prind de pe atunci că era felul antologiei de a-mi arăta și faptul că poezia nu este nici într-o singură antologie, ci în mai multe. Ceea ce ne aduce la momentul de față.