RADMILA LAZIĆ: “În raport cu conservatorismul şi tradiționalismul orb da, eu sunt subversivă”
РАДМИЛА ЛАЗИЋ: “У односу на конзервативизам и слепи традиционализам да, ја јесам субверзивна”
1. Claudiu Komartin: Ați debutat în anii ’70, alături de poeți de prim-plan precum Novica Tadić sau Duško Novaković, într-un moment pe care unii critici îl consideră un punct de cotitură al literaturii sârbeşti postbelice. Cum arăta poezia sârbească în Iugoslavia anilor ’70 şi care considerați că a fost nota definitorie a generației din care faceți parte?
Radmila Lazić: Erau pe atunci mult mai mulți poeți în generația noastră, dar dacă privim lucrurile din perspectiva actuală, sunt vizibili doar aceia care au realizat cel mai mult, lucru care atunci nu era atât de clar. Scena poetică era dominată de neosimbolism, iar noi am apărut ca poeți care doreau o schimbare, şi care au produs ruptura cu expresia tradițională. Temele şi motivele poeziei le găseam în realitate, ceea ce anterior, îndeobşte, nu era cazul, iar limba poeziei noastre era în cea mai mare măsură apropiată de limba vorbită zi cu zi, acestea erau, cred, cele două puncte esențiale în care ne deosebeam. Noi nu ne ocupam de temele înalte, nici expresia noastră poetică nu era una patetică. Dar, a existat în acea perioadă un grup de poeți pe relația Sarajevo – Novi Sad (Vujica Rešin-Tucić, Branko Čučak şi ceva mai tânărul Despotov) care erau în legătură cu grupurile neoavangardiste din Slovenija care, şi aceştia, au relaxat expresia poetică introducând umorul şi ludicul în discursul poetic. Aşa încât mergeam oarecum paralel modificând paradigma oficială a poeziei.
1. Kлаудиу Комартин: Дебитовали сте седамдесетих година прошлог века, истовремено са истакнутим песницима као што су Новица Тадић или Душко Новаковић, у тренутку о којем извесни критичари сматрају да је означио прекретницу у Српској послератној књижевности. Како је изгледала Српска поезија у Југославији седамдесетих година и која сматрате де је била одређујућа црта генерације којој припадате?
Радмила Лазић: Било је тада много више песника у нашој генерацији, али када се гледа из данашње перспективе виде се само они који су највише остварили, то тада није било тако јасно. На песничкој сцени је владао неосимболизам и ми смо дошли као песници који су хтели промену, и који су напрвили рез према традиционалистичком изразу. Песничке теме и мотивe налазили смо у стварности, што углавном раније није био случај, а наш песнички језик је био је најближи свакодневном говору, то су чини ми се биле две основне тачке наше разлике. Ми се нисмо бавили узвишеним темама, нити је наш песничи израз био патетичан. Но, постојала је у то време и један група песника на релацији Сарајево-Нови Сад (Вујуца Решин Туцић, Бранко Чучак, и нешто млађи Деспотов) који су били у вези са неоавангардним групама из Словеније, који су такође релакисрали песнички израз уводећи хумор и игру у песнички говор.Тако да смо ми негде ишли парарелно мењајући официјелну песничку парадигму.
2. Când ați ştiut că sunteți poetă, că vă veți dedica scrisului? Este poezia o formă de supraviețuire în condițiile unor încercări majore (ideologice, sociale sau existențiale)?
Nu mi-am pus astfel de întrebări şi-mi vine greu să dau un răspuns cât-de-cât mai precis. Dar, în sfârşit: cred că rareori cineva se simte el însuşi, poet (într-un sens definitiv), cît timp alții, din preajmă, nu îl consideră ca atare. Aceste lucruri vin, totuşi, dinafară, chiar dacă sunt şi dintr-aceia care vor spune că au fost poeți de când s-au născut. Pentru că, poate cineva să scrie toată viața poezie, dar să nu publice şi să nu se considere poet, după cum sunt oameni care nici măcar nu scriu dar se simt poeți. Vreau să spun, putem noi să ne simțim fie una, fie alta, totuşi, pentru titlul de poet este necesară o certificare care să vină din partea altora. Am scris pentru că am simțit nevoia, fără a avea conştiința a ceea ce voi deveni, iar apoi, cu timpul, scrisul a devenit modalitatea mea de comunicare cu lumea. Mai exact, prin scris mi-a fost mai uşor să înțeleg, şi să nu înțeleg, lumea. N-aş aduce aceasta în legătură directă cu ideologia, nici cu aspectul social al mediului, deşi nu este exclus ca acestea să fi avut o înrâurire asupra formării mele ca personalitate. Nu putem fi siguri că, dacă noi nu ne ocupăm de anumite teme, ele nu se ocupă de noi.
2. Када сте знали да сте песник, да ће те се посветити писању? Јесте ли поезија начин преживљавања у условима тешких искушења (идеолошких, социјалних или егзистенцијалних)?
Нисам се бавила таквим питањима па ми је тешко да прецизније договорима. Али ево овако: мислим да ретко ко себе доживљава песником (у неком дефинитивном смилу) док га са стране, неки други, тако не доживе. Те ствари ипак долазе споља, иако има оних који ће рећи да су били песници од рођења. Јер, може човек целог живота писати поезију, а не објављивати и не сматрати себе песником, а опет има људи који и не пишу али се осећају песницима. Хоћу да кажем, можемо се ми осећати овако или онако, али ипак за звање песника потребана је верификација која долази од других. Писала сам јер сам осећала потребу без неке свести шта ћу постати, а онда је временом писање постало мој начин комуникације са светом. Тачније, преко писања ми је било лакше да раззмем и не разумем свет. Не бих то доводила у директу везу са идеологијом, па ни са социјалним аспектима околине, мада није искључено да су они имали утицаја на моје формиранје као личности. Не можемо бити сигурни да ако се ми не бавимо неким темама да се оне не баве нама.
3. Cel mai cunoscut poet sârb al secolului XX, Vasko Popa, rămâne legat de România atât prin originea sa, cât şi prin afinitățile de profunzime cu câțiva dintre cei mai importanți poeți români de după 1960 (Nichita Stănescu, Ioan Flora). Cum se vedea de la Belgrad zona de confluență a celor două literaturi vecine, care-au avut, inevitabil, în comunism o evoluție similară?
Cred că nu am avut o evoluție similară, e drept că trăiam în sisteme similare, totuşi diferite. Sau, mai precis, sistemul era acelaşi, dar nu şi practica lui. Când e vorba de influențe, există poetici înrudite şi între poeți de pe meridiane diferite. În cazul lui Vasko Popa era un lucru firesc să aibă multe în comun cu unii poeți români. Cu toate că l-a preocupat şi istoria sârbilor şi a lăsat importante poezii despre mănăstirile sârbeşti, limbajul lui poetic era unul universal, însă imaginile arhetipale care răzbat din poezia lui sunt impregnate de un alt spirit, spiritul lumii, a tradiției româneşti…care îl definesc mai profund. Pe acest segment este posibil să fie găsite înrudiri. Deşi eu cred că identitatea etnică şi cea literară nu trebuie să fie aceleaşi, nu este obligatoriu să provină din aceeaşi rădăcină. Suntem definiți atât de apartenență, cât şi în egală măsură de opțiunile proprii. Dar, neîndoielnic rămâne că originea română a lui Popa şi opțiunea lui de a scrie în limba sârbă i-au determinat propriul specific.
3. Најпознатији Српски песник двадесетог века, Васко Попа, остаје везан за Румунију колико својим пореклом, толико и неким дубинским афинитетом са значајним Румунским песницима афирмисаним после шездесетих година (Никита Станеску, Јоан Флора). Како се из Београда гледа на ту зону стапања двеју суседних књижевности које су, неизбежно, у време комунизма имале сличну еволуцију?
Мислим да нисмо имали сличну еволуцију, додуше живели смо у сличним, али ипак различитим системима. Или пак тачније да је систем био исти, али пракса није. Када су у питању утицаји, има сродних песничких поетика и између песника са различитих меридијама. У случају Васка Попе природна је ствар да је имао много тога заједничког са неким румунским песницима. Иако се бавио и српском историјом и написао значајне песме о српским манастирима, његов је песнички језик био универзалан, али архетипске слике које су проговарале кроз његову поезију носе један други дух, дух румунског поднебља, наслеђа… и дубље га одређују. У том сегменту могуће је да се могу пронаћи сродности. Мада мислим да етнички и литерарни идентитет не морају бити једнаки, не морају проистицати из истог корена. Одређује нас колкио припадност исто толико и наши избори. Но, несумњиво је да је Попино румунско порекло и његов избор да пише на српском језику дао специфисчност коју је имао.
4. Multe dintre poemele dumneavoastră vorbesc despre condiția marginalului într-o lume în care acesta nu îşi poate proclama unicitatea decât prin directețe, forță şi entuziasm. V-ați propus să dinamitați tabu-urile şi locurile comune legate de feminitate, cultivând fronda, imaginea unei poete care “aruncă lasoul mânjilor de gât”?
Dacă socotiți femeile ceva marginal, atunci, da, m-am ocupat de grupurile marginale. Femeile chiar sunt ceva marginal în sens culturologic, îndeosebi în țările care păstrează în societate relații patriarhale. Femeile creează periferic, marginal, ele în orice caz nu dispun de putere culturologică. Nu ştiu exact cum e la voi, dar presupun că e asemănător. Deşi nu cred că aveți un front feminin atât de puternic cum este cel care, totuşi, ia ființă aici. Nu ştiu dacă aveți poete care să trateze poziția femeii, care să vorbească din perspectiva femeii, sau majoritatea apelează la aşa-numitul principiu universal şi scriitura universală, pentru a reuşi măcar în acest fel să ajungă la anumite poziții. Eu sunt împotriva universalizării, pentru că în acest fel se şterg diferențele care ne definesc şi ne îmbogățesc pe toți. Dar, grupul dominant foloseşte întotdeauna aşa-zisele valori universale pentru a discrimina dreptul la diferență, respectiv pentru a-l discrimina pe celălalt. Eu mi-am propus să afirm poziția femeii în toate dimensiunile ei. Feminismul meu literar s-a născut din experiența mea feminină, experiența femeii l-a provocat. Unii consideră poziția poetului subversivă, dar în raport cu ce anume? În raport cu conservatorismul şi tradiționalismul orb da, eu sunt subversivă.
4. Многе Ваше песме говоре о положају маргиналца у свету у којему он не може прокламовати своју јединственост другачије, тек непосредношћу, снагом и ентузијазмом. Били сте наумили да динамитирате табуе и општа места везана за феминитет, негујући фронду, градећи слику песникиње која „Ласо баца ждрепцима око врата“?
Ако жене сматрате маргиналним онда да, бавила сам се маргиналним групама. Жене и јесу заиста маргина у културолошком смислу, поготову у земљама са патријахалним односима у друштву. Жене стварају на рубу, на маргини, оне свакако не поседују културолошку моћ. Не знам тачно како је код вас, али претпостављам слично. Мада не знам да ли имате тако јак женски фронт каква се ипак ствара овде. Не знам да ли има песникиња које третирају позицију жене, које говоре из женске перспективе, или пак већина прибегава тзв. универзалном принципу и универзалном писму, да би успела бар на тај начин да дође до одређених позиција. Ја сам против универзализације, јер се тако бришу разлике које нас одређују и свеукупно обогаћују. Но, доминантна група увек користе тзв. универзалне вредности да би дискриминисали право на разлику, однсоно ад би диксриминисала другог. Мени јесте циљ да афирмишем женску позицију у свим њеним димензијама. Мој књижевни феминизам проистекао је из мог женског искуства, женско искуство га је испровоцирало. Неки песничку позицију сматрају субверзивном, али у однсоу на шта? У односу на конзервативизам и слепи традиционализам да, ја јесам субверзивна.
5. Care este, în poezia dumneavoastră, relația dintre stil şi concizie?
„Concizia” pe care ați remarcat-o în poezia mea ține atât de firea mea, cât şi de şcoala literară, pentru că dacă ar fi fost altfel, aş fi scris proză. Eu sunt directă şi precis-exactă, dacă se poate spune aşa. Gândirea mea este logică şi, aşa-zicând, rațională, nu este o gândire mitică, nu are o dimensiune magică. De aceea, totul este la mine în aparență simplu, cursiv şi exact, respectiv concis. Poezia mea este comunicativă, dar aceasta nu înseamnă că „pică bine” oricui. În general, chiar şi cei care nu sunt de acord cu temele mele, recunosc faptul că fac bine ceea ce fac, că poezia mea „are efect”. Dacă poezia nu are efect, rămâne literă moartă. Există şi poezie şi concisă, şi frumos aranjată, care seamănă cu un monument, dar o astfel de poezie nu are efect, nu trezeşte în cititor nimic altceva decât gândul la viața de-apoi. Sper că poezia mea nu are un astfel de efect.
5. Који јесте, у Вашој поезији, однос између стила и концизности?
„Концизност“ коју сте приметили у мојој поезији јесте ствар колико бића толико и књижевне школе, јер да је друкчије писала бих прозу. Ја сам директна и прецизна-тачна, ако се то може рећи. Моје мишљење је логичко, и такорећи рационално, није митско мишљење, нема магијску димензију. Зато је код мене све наизглед једноставно, течно и тачно, односно концизно. Моја поезија је комуникативна али то не значи да „паше“сваком. Углавном и они који не одобравају моје теме признају да све то добро изводим, да моја поезија „делује“. Ако поезије не делује онда је мртво слово на папиру. Има и такве поезије која је концизна, лепо уређена, која личи на споменик, али таква поезија не делује, не побуђује у читаоцу ништа до мисао на загробни живот. Надам се да моја поезија не делује тако.
6. Cum funcționa cenzura în Iugoslavia comunistă? Cât de mult au avut de suferit directețea şi autenticitatea în luptele – vizibile sau invizibile – dintre poeți şi reprezentanții “sistemului”?
Cenzura nu era vizibilă. Exista în schimb autocenzura, ca modalitate de a se evita una sau alta dintre teme, de obicei ideologice. Nu îmi aduc aminte de vreo interdicție directă de publicare în vremea lui Broz, în afară de criticarea unor povestiri, filme şi spectacole teatrale, care se produceau la Comitetul Central iar apoi, preluate de presă constituiau, implicit, o stigmatizare a autorului şi a operei. Poezia pare să fi fost scutită, poate datorită naturii sale, a ambiguității, de altfel, poeții cultivau discursul enigmatic. Şi totuşi, prima interdicție concretă s-a produs după moartea lui Tito, în 1982, când a fost judecat Gojko Đogo, pentru cartea „Vunena vremena” („Vremuri lânoase”). Din fericire se crease un front intelectual şi cultural, aşa încât Đogo a stat puțin timp la închisoare, iar cartea i-a fost nu de mult retipărită.
6. Како је деловала цензура у комунистичкој Југославији? Колико је имала да трпи изравност и аутентичност у окршајима – видљивим или невидљивим – између песника и представника „система“?
Цензура није била видљива. Али је зато постојала аутоцензура, као начин да се избегавају ове или оне теме, обично идеолошке. Не могу да се сетим директне књижевне забране у Брозово време, осим неких критика одређених прича, филмова и позоришних представа које су се дешавале на Централном комитету, а онда то новине преносиле и самим тим стигматизовале аутора и дело. Поезија као да је била поштеђена, можда због своје природе и непрозирности, уосталом песници су неговали енигматичан говор. Па ипак прва конкретна забрана десила се после Брозове смрти, 1982. када је суђено Гојку Ђогу због књиге „Вунена времена“ срећом стврио се јак интелектуални и културни фронт, па је Ђого кратко одлежао у затвору, али је та његова књига песама поново штампана тек недавно.
7. A existat un anumit tip de “negociere” a ceea ce putea fi spus, ați avut sentimentul că, în final, ceea ce trebuia exprimat cu necesitate îşi va găsi calea spre cititorii dumneavostră?
Personal nu am „negociat” niciodată. Sunt cunoscută ca o persoană la care „ce-i în guşă, şi-n căpuşă”. Dar şi în ce priveşte poezia, sper că ați remarcat acelaşi lucru. În anii optzeci, două din poeziile mele publicate atunci în „Književne novine“ („Gazeta literară“) fuseseră înfierate şi publicate, împreună cu alte texte şi nume ale intelectualilor liber-cugetători care erau pe atunci „luați în vizor“. Lista a apărut în aşa-zisa „Carte albă“ pe care a redactat-o Stipe Šuvar în numele CC al UCC (Comitetul Central al Uniunii Comuniştilor din Croația), în 1984 deci. Aceasta a fost o răfuială comunistă sui-generis cu cei ce nu gândeau la fel, cu intelectualii progresişti care în general activau la Belgrad, în anii aceia cel mai liberal oraş din toată zona aceasta.
7. Да ли је постојао одређен вид „ценкања“ око онога што може бити речено, да ли сте имали утисак да ће, на крају крајева, оно што, са нужношћу, мора бити изражено, наћи пут до ваших читалаца?
Лично никада се нисам цењкала. Позната сам као особа „без длаке на језику“. А и што се тиче поезије, надам се да сте исто приметили. Осамдестих година моје две песме објављене тада у „Књижњвним новинама“ биле су жигосане, и штампане са поезијом, текстовима и именима слободумних интелектуалаца који су тада били на „удару“. Списак је изашао у тзв. „Белој књизи“ коју је приредио Стипе Шувар у име ЦК СКХ (Централни комитет Савеза комуниста Хрватске), 1984. дакле. То еј био својеврсни комунистички обрачун са неистомишљеницима, са напредним интелектуалцима који су углавном деловали у Београду, тих година најслободарскијим местом у читавом региону.
8. Care sunt poeții care v-au influențat şi pe care îi considerați astăzi reperele principale ale evoluției dumneavoastră? Numiți trei poeți care pot schimba, în opinia dumneavoastră, destinul unui tânăr.
În primul rând m-au influențat poezia poloneză (Milosz, Róźewicz, Szymborska…mai târziu Adam Zagayewski) şi cea anglo-saxonă sau anglo-americană (Ezra Pound, Yeats, Auden, Emily Dickinson…). Dar odată cu maturizarea, ca poet şi ca om, şi afinitățile mi-au evoluat. Am citit şi am prețuit o vreme poezia română, apoi cea suedeză, germană (îndeosebi expresioniştii)…, apoi am îndrăgit şi alți poeți şi poetese…Preferințele poetice sunt o chestiune individuală, cred că fiecare alege conform cu anumite înrudiri, şi aici recomandările nu sunt valabile. Ca poetesă, desigur că recomand poetese: Emily Dickinson, Țvetaeva, Sylvia Plath. Şi, la fel de bine aici se pot adăuga Szymborska, Ana Blandiana, Adrienne Ritch…
8. Који су песници на Вас утицали и који сматрате, данас, да су били главна смерница у Вашем песничком развоју? Именујте, молим Вас, три песника који, по Вашем мнењу, могу одредити судбину младог човека/песника?
На мене су пре свега утицале пољска (Милош, Ружевич, Шимборска…касније Адам Загјевски) и англосаксонска или англоамеричка поезија (Езра Паунд, Јејтц, Одн, Емили Дикинсон…). Али са песничким и људским одрастањем мењали су ми су ми афинитети. Шитала сам и ценила једно време румунску поезија, затим шведску, немачку (нарочито експресионисте)…, касније сам заволела и неке друге песнике и песникиње…Одабир песника је индивидуална ствар, мислим да свако бира по извесној сродности, и ту препоруке не важе. Као песникиња препоручујем наравно песникиње: Емили Дикинсон, Цветајеву, Силвију Плат. Али исто тако ту се могу наћи и Шимборска и Ана Бландијана, Ендријен Рич…
9. Ați suferit vreodată de depresie?
Nu. Eu sunt o persoană care stă temeinic pe picioarele sale.
9. Да ли сте икада претрпели депресију?
Не. Ја сам неко ко чврсто стоји на ногама.
10. Sunteți considerată o reprezentantă de primă linie a lirismului sârbesc, şi totuşi nimic mai îndepărtat de nervul poeziei dumneavoastră decât sentimentalismul sau flecăreala, lucrurile par să fie mereu împinse până la capăt. Care sunt limitele confesiunii? Până unde sunteți dispusă să experimentați auto-livrarea în text?
Această întrebare nu este prea clară (ca să nu spun că este inabil formulată, poate fi vorba de o traducere neadecvată). Dacă am înțeles bine, vă interesează în ce măsură sunt pregătită să mă „confesez” în literatură. Când este vorba de un text literar (deci şi de poezie) confesiunea trebuie înțeleasă condiționat, pentru că, în orice caz, noi suntem conştienți că scriem un text de literatură şi nu o însemnare personală, de jurnal sau o scrisoare de interes personal. Capacitatea de a crea efectul de sinceritate şi confesiune ține de tehnologia literară. Cu cât sunteți mai capabil să faceți ca poezia pe care o scrieți să fie convingătoare cu atât veți părea mai sincer şi mai adevărat… „Tot ce pretind de la poezie este să fie convingătoare”, a scris Handke, acelaşi lucru îl pretind şi eu de la poezie şi în calitate de cititor şi de autor. Aşa-zisa confesiune este o componentă a poziției lirice pentru care ați optat. Dar dacă în poezie totul este previzibil şi conform aşteptărilor, atunci asta este poezie proastă, poezia trebuie să „opereze” cu factorul surpriză, cu răsturnări neaşteptate… Îmi place să lucrez în acest sens. Ba chiar mai mult de-atât – îmi place să şochez. Iar ca să răspund şi la prima parte a întrebării dumneavoastră, a fi astăzi poet / poetesă / liric nu este acelaşi lucru ca acum o sută de ani. Eu sunt un liric al acestor vremurilor. Liricul trebuie să aibă o doză de melancolie, iar eu o posed în suficientă măsură, cu toate versurile deşteptătoare.
10. Сматрају Вас као једног од прворедих представника Српског лиризма, а ипак, ништа даље од Ваше лирске жиле но што је сентиментализам или глагољивост; чини се да код Вас ствари бивају увек доведене до крајности. Која је крајност исповедања? До које мере сте расположени да експериментишете само-ипоручивање у тексту?
Ово питање није најјасније (да не кажем да је неспретно формулисано, можда је у питању неадекватан превод). Ако сам разумела, интересује вас колико сам спремна да се у поезији «исповедам». Када се говори о књижевном тексту(па дакле и поезији) исповедање се мора схавтити условно, јер свакако ми јесмо свесни да пишемо књижевни текст а не да пишемо лични, дневнички запис или приватно писмо. Способност да делујете искрено и истинито тј. исповедно, део је књижевне технологије. Што сте способнији да ваша песма делујете убедљиво ви ћете деловати искреније, истинитије… «Све што тражим од поезије је да делује убедњиво» написао је Хандке, то и ја тражим од поезије и као читатељка и као ствралац. Тзв. исповедање део је лирске позиције коју одаберете. Али ако је у песми све предвидиво и очекивано то је онда лоша поезија, песма мора да «ради» са фактором изненађења, са неочекиваним обртима…Волим да радим у том смислу. И више од тога – волим да шокирам. А да одговорим и на први део вашег питања, бити данас лиричар/ лиричарка није исто што и пре сто година. Ја сам лиричарка овог времена. Лиричар мора да поседује дозу меланхолије, а ја је поседујем у довољној мери и поред отрежњјућих стихова.
11. Ce părere aveți despre tinerii poeți sârbi ai anilor 2000? Ce aduc ei nou? Există o limită dincolo de care comunicarea cu textele lor vi se pare imposibilă?
Poezia din Serbia evoluează în mai multe direcții. Există lirici de mare subtilitate (Nenad Milošević, Danica Vukićević…), există şi cei care experimentează (Dragana Mladenović, Maja Solar…), există aşa-numiții lirici de factură subliniat confesivă Milena Marković, cu expresie pregnantă cum este la ora actuală poate cea mai populară poetesă şi dramaturg Milena Marković. Poezia sârbă n-a fost niciodată uniformă, şi nici după anul 2000, depinde doar ce este la un moment dat dominant (ce forțează critica), şi ce este scos din țară drept poezie sârbească.
11. Какво је Ваше мишљење о Српским песницима 2000-тих година? Шта они доносе ново? Постоји ли граница преко које општење са њиховим текстовима Вам се чини немогуће?
Поезија у Србији се развија у више праваца. Има врло суптилних лирика( Ненад Милошевић, Даница Вукићевић…) има оних који ексериментишу(Драгана Младеновић, Маја Солар…), има изразитих тзв. исповедних лиричара експресивног израза као што је сада можда најпопуларнија песникиња и драмска списатељица Милена Марковић. Српска поезија није никада била униформна, па ни од 2000. само зависи шта у неком тренутку бива доминантно (шта форсира критика), и шта се изводи изван земље као српска поезија.
12. Ați fost martora cataclismelor care v-au marcat țara în ultimii 20 de ani. Sunteți coautoare a unei cărți de corespondență împotriva războiului, “Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte“. Cum mai poate arăta astăzi un scriitor “angajat”?
Poetul, sau poetesa, angajați nu trebuie să se ocupe doar de temele aşa-zis libertare, să scrie poezie antirăzboinică sau poezie pe teme sociale. Poți fi foarte angajat dacă lupți pentru emancipare, cum face eu de pildă. Există multe teme care merită angajare, dar numai tema nu este suficientă. Pentru ca un text să fie poezie bună nu este suficient să fii angajat pe anumite teme. Adică, trebuie să fii angajat sută la sută angajat în fiecare vers, în sens lingvistic, sintactic… trebuie să erotizați textul. Doar dacă este erotizat, textul este angajat. Un bun exemplu pentru ceea ce vorbesc aici este poezia lui Duško Novaković. Fiecare poezie a lui poartă o doză bunde erotism, indiferent despre ce scrie.
12. Били сте сведок недаћа које су погодиле Вашу земљу последњих двадесет година. Коаутор сте књиге антиратне преписке „Вјетар иде на југ и обрће се на сјевер“. Како би данас изгледао „ангажован“ песник?
Ангажован песник или песникиња, не мора се само бавити тзв. слободсарским темама, писати антиратну поезију или пак поезију на социјалне теме. Можете врло бити ангажовани ако се залажете за еманципацију, зашта се рецимо залажем ја. Има много тема које заслужују ангажман, али сама тема није довољна. Да би нешто било добра поезија није довољно да сте ангажовани на одређене теме. Односно, морате бити сто посто ангажовани у сваком стиху, у језичком, синактичком, смислу…морате еротизовати текст. Само ако је еротизован текст он је ангажаван. Добар пример за ово о чему пичам је поезија Душка Новаковића. Свака љегова песма носи добру дозу ероса било о чему да пише.
13. “Timpul minunilor e-n urma noastră”, ați scris într-un poem emblematic, “Metafizica amurgului”. Ce ne rezervă viitorul?
Nu mă număr printre poeții vizionari aşa încât nu vă pot răspunde la această întrebare.
13. „Време чуда је за нама.“, написали сте у амблематичној песми, „Метафизика сумрака“. Шта нам спрема будућност?
Не припадам песницима визионарима па вам на такво питање не могу одговорити.
traducerea din limba sârbă: Ioan Radin Peianov